Am ajuns prima oara la Toamnă la Voroneț în 1986. Eram student. Dincolo de reușitele personale, participarea la acest festival mi-a dat ocazia să întâlnesc tineri de vârsta mea pasionați de fotografie, diaporamă și film. Am legat prietenii trainice care, surprinzător, mai dăinuie și astăzi.
Am în memorie lungile nopți de la Ariniș în care dezbăteam cu ei estetica și rolul imaginii. La Toamnă la Voroneț am avut prilejul să-i întâlnesc pe cei mai importanți critici de film ai momentului, stimați profesori de la UNATC sau cineaști în plină activitate. O discuție cu ei, o încurajare sau o menționare într-un articol valora enorm în acei ani tulburi din deceniul opt al secolului trecut. Zilele de festival îmi dădeau energia necesară supraviețuirii în acel timp absurd.
Am mers la festival an de an până în 1989. A fost gura de oxigen cinematografic pe care mi-o luam, învăluit de lumina caldă și blândă a plaiurilor bucovinene.
Acum câțiva ani am revenit la Toamnă la Voroneț, curios să văd ce se mai întâmplă la cel mai longeviv festival de film din România. Da, este un adevărat miracol! Festivalul Toamnă la Voroneț a ajuns la a patruzecea ediție. Adică la maturitate. Meritul longevității sale se datorează diriguitorilor orașului bucovinean, care vor să adune toamnă de toamnă cele mai importante personalități ale cinematografiei românești. Festivalul deschide ușa larg studenților din toată lumea, pentru a-și prezenta creațiile. Documentariștii sunt de asemenea bine-veniți. Diaporama și fotografia sunt esențele vizuale care dau savoare evenimentului. Iar serile de film consacrate marilor producții românești nu pot fi uitate ușor de localnicii cinefili.
Da, festivalul este o sărbătoare a orașului și o reverență adusă cinemaului!
Urez festivalului Toamnă la Voroneț viață lungă și să bucure în continuare sufletele tinerilor iubitori de cinema și cinefilior împătimiți!
